suveica Mamei Ruta in jurul lumii: cu 4 romani in Siberia, pe urmele Gulagului romanesc

Suveica Mamei Ruţa din Mândra ( Ţara Făgăraşului, Transilvania, România) este, se pare, "cea mai celebră suveică din lume după cea a Penelopei" - un obiect românesc, autentic, cu care se ţese pânza în război. Mama Ruţă era o femeie simplă, care şi-a dorit ca lemnul vechi (cu care a muncit toată viaţa ca să facă zestre pentru unul sau altul) să plece într-o călătorie iniţiatică pe mapamond, în locul ei. Să descopere lumi fascinante şi să le spună şi altora poveşti despre România frumoasă, despre firescul, rostul şi rânduiala neamului ăstuia al nostru, despre cum se ţes, la propriu şi la figurat, trăistuţele din Ţara Făgăraşului. "Avem o traistă mare pe sufletul nostru. Care trebuie să fie frumos ţesută. Cu aia mergem şi în vecini, şi la pretini şi la neamuri şi la nuntă şi la oraş şi… dincolo. Trebuie să fim foarte atenţi ce băgăm în ea. Să avem să lăsăm la toată lumea cîte ceva bun şi să ne mai rămâie şi de plătit vămile văzduhului când om pleca…” Mama Ruţă. În lungul, latul şi rotogolul pământului, sunt zeci de oameni care aşteaptă suveica, o plimbă, o dau de la unul la altul şi îi leagă câte o amintire, plus o poveste de drum şi fotografii pentru pagina ei de internet... Aceștia se numesc CĂLĂUZE. Povestea noastră este tot mai des catalogată drept "unul dintre cele mai duioase și interesante proiecte internaționale de călătorie" Proiectul poartă semnătura nepoatei Mamei Ruța, Alina Zară (Muzeul de Pânze şi Poveşti Mândra - atelierele Mândra Chic)

vineri

cu 4 romani in Siberia, pe urmele Gulagului romanesc

Suveica Mamei Ruţa a plecat in iunie 2014 pe urmele deportaţilor români în Siberia. 155 de zile cu 3 băieţi de ispravă din Iaşi şi un Aro 243, fabricat in 1992. 40 de mii de km (pe un traseu cu porţiuni abandonate din anii 70) Statisticile oficiale vorbesc de peste 3 milioane de români deportaţi în gulagul sovietic din Siberia. Suveica pleacă la drum să adune emoţile şi poveştile bătrânilor care, cu lacrimi în ochi, se minunează ori de câte ori, dupa 50-60 de ani, „ţara mamă” îşi mai aduce aminte de ei... Le va spune ce mai e pe la noi şi va aduce povestea lor acasă!

În 2011, temerarii noştri prieteni au strabatut 17 mii de km in Vestul Africii.

povestea nepoatei care a mostenit suveica

Mă numesc Alina. M-am născut dintr un neam de campioni. Şi o să vă explic de ce îmi permit să fac această afirmaţie... M-am născut în Mândra, o localitate la poalele munţilor Făgăraş -singurul loc care înseamnă “acasă”. Toate celelalte case din diverse locuri pe unde am umblat prin lume, au fost simple “chirii de proiect”. Anul trecut chiar mi-am spart un geam mai mare într-un perete de acasă, pentru a putea vedea mai bine bolta de viţă primăvara, sau iernile minunate cu bradul nostru de Crăciun din curte, cu cerul din care ninge alb pur şi coşul care scoate fum de lemne, de pe casa vecinului Pujdercă... Tata şi bunica din partea lui, Mama Ruţă, m-au învăţat ce înseamnă drag de locul ăsta. Datorită lor nu m-am mutat niciodată de acasă. Decât în răstimpuri, pentru un timp anume! Am un adevărat cult pentru ei. Atât eu cât şi sora mea. Nu ştiu de ce. Pur şi simplu! Poate pentru că n-au făcut nimic altceva decât să ne iubească necondiţionat în cel mai adevărat mod cu putinţă, cu o smerenie incredibilă! Nu ne-au cerut nimic în schimb, ne-au suportat toate toanele cu un drag uriaş şi n-au avut nici un pic de orgoliu în povestea asta a noastră de dragoste. Nu ştiu dacă voi ajunge vreodată sa pot face şi eu, la rândul meu, asta! Dar încerc pe toate căile posibile! M-au învăţat, de asemenea, că o zi care trece fără să dai ceva, e o zi degeaba. Ei nu aveau zile degeaba... Mama Ruţă zicea mereu că avem o traistă mare pe sufletul nostru. Care trebuie să fie frumos ţesută. Cu aia mergem şi în vecini, şi la pretini şi la neamuri şi la nuntă şi la oraş şi... dincolo. Trebuie să fim foarte atenţi ce băgăm în ea. Să avem să lăsăm la toată lumea cîte ceva bun şi să ne mai rămâie şi de plătit vămile văzduhului când om pleca...” Bunica a plecat cu traista plină. A avut ce să dea în stânga şi-n dreapta pe la vămile de care-mi povestea şi, precis, a ajuns în Rai. Acum am şi eu traista mea...mi-a ţesut-o bunic asta minunată, cu suveica pe care o plimb prin lume acum, de dragul ei! Traista mea e plină de nimicuri, de urâciuni, de zile degeaba. Dar, de ceva vreme, am început să o golesc de ele şi să încerc să pun în ea câte ceva de folos pentru când o sa plec la ei. Vorbeam de a dărui în fiecare zi câte ceva, ca să nu fie totul degeaba: un zâmbet cald, o încurajare, o iertare, căldură, răbdare, înţelegere, o strângere în braţe, o bucată de pâine, un pahar cu apă, 100 sau 1000 de lei dacă nu ţi-s mai necesari ţie decât aluia de lângă tine! Stiu, asta e o adevărată performanţă spirituală. Şi da, ai mei erau campioni! Aşa că, pot spune cu mâna pe inimă: m-am născut dintr-un neam de campioni! Nu mai trăieşte nici tata, nici bunica! Sunt înmormântaţi în cimitirul de pe dealul din spatele casei! Nu s-au dus prea departe! Eu am rămas aici să le împlinesc dorinţele. Bunica ţi-a dorit ca o suveică a ei, cu care ţesea (la războiul lângă care am învăţat noi geografie, matematică, istorie, cum e cu traista, cu dăruitul, cu Dumnezeu şi cu lumea asta) să colinde pământul în lung şi în lat, să-l vadă cât e de mândru şi să le povestească tuturor despre felul în care, undeva în Ţara Făgăraşului, cineva încă mai învaţă sa ţeasă trăistuţe pentru drumul în veşnicie, spre lumină.

vineri

cu 4 romani in Siberia, pe urmele Gulagului romanesc

CĂLĂUZE, mulțumim!

DRUMUL SUVEICII PRIN LUME

ATELIER-SEZATOARE

video

ACASĂ

Casiana si perna calatoare

EXPOZITII / EVENIMENTE

povestea nepoatei care a mostenit suveica

POVESTE - OMAGIU