Mă numesc Alina. M-am născut dintr un neam de campioni. Şi o să vă explic de ce îmi permit să fac această afirmaţie... M-am născut în Mândra, o localitate la poalele munţilor Făgăraş -singurul loc care înseamnă “acasă”. Toate celelalte case din diverse locuri pe unde am umblat prin lume, au fost simple “chirii de proiect”. Anul trecut chiar mi-am spart un geam mai mare într-un perete de acasă, pentru a putea vedea mai bine bolta de viţă primăvara, sau iernile minunate cu bradul nostru de Crăciun din curte, cu cerul din care ninge alb pur şi coşul care scoate fum de lemne, de pe casa vecinului Pujdercă... Tata şi bunica din partea lui, Mama Ruţă, m-au învăţat ce înseamnă drag de locul ăsta. Datorită lor nu m-am mutat niciodată de acasă. Decât în răstimpuri, pentru un timp anume! Am un adevărat cult pentru ei. Atât eu cât şi sora mea. Nu ştiu de ce. Pur şi simplu! Poate pentru că n-au făcut nimic altceva decât să ne iubească necondiţionat în cel mai adevărat mod cu putinţă, cu o smerenie incredibilă! Nu ne-au cerut nimic în schimb, ne-au suportat toate toanele cu un drag uriaş şi n-au avut nici un pic de orgoliu în povestea asta a noastră de dragoste. Nu ştiu dacă voi ajunge vreodată sa pot face şi eu, la rândul meu, asta! Dar încerc pe toate căile posibile! M-au învăţat, de asemenea, că o zi care trece fără să dai ceva, e o zi degeaba. Ei nu aveau zile degeaba... Mama Ruţă zicea mereu că avem o traistă mare pe sufletul nostru. Care trebuie să fie frumos ţesută. Cu aia mergem şi în vecini, şi la pretini şi la neamuri şi la nuntă şi la oraş şi... dincolo. Trebuie să fim foarte atenţi ce băgăm în ea. Să avem să lăsăm la toată lumea cîte ceva bun şi să ne mai rămâie şi de plătit vămile văzduhului când om pleca...” Bunica a plecat cu traista plină. A avut ce să dea în stânga şi-n dreapta pe la vămile de care-mi povestea şi, precis, a ajuns în Rai. Acum am şi eu traista mea...mi-a ţesut-o bunic asta minunată, cu suveica pe care o plimb prin lume acum, de dragul ei! Traista mea e plină de nimicuri, de urâciuni, de zile degeaba. Dar, de ceva vreme, am început să o golesc de ele şi să încerc să pun în ea câte ceva de folos pentru când o sa plec la ei. Vorbeam de a dărui în fiecare zi câte ceva, ca să nu fie totul degeaba: un zâmbet cald, o încurajare, o iertare, căldură, răbdare, înţelegere, o strângere în braţe, o bucată de pâine, un pahar cu apă, 100 sau 1000 de lei dacă nu ţi-s mai necesari ţie decât aluia de lângă tine! Stiu, asta e o adevărată performanţă spirituală. Şi da, ai mei erau campioni! Aşa că, pot spune cu mâna pe inimă: m-am născut dintr-un neam de campioni! Nu mai trăieşte nici tata, nici bunica! Sunt înmormântaţi în cimitirul de pe dealul din spatele casei! Nu s-au dus prea departe! Eu am rămas aici să le împlinesc dorinţele. Bunica ţi-a dorit ca o suveică a ei, cu care ţesea (la războiul lângă care am învăţat noi geografie, matematică, istorie, cum e cu traista, cu dăruitul, cu Dumnezeu şi cu lumea asta) să colinde pământul în lung şi în lat, să-l vadă cât e de mândru şi să le povestească tuturor despre felul în care, undeva în Ţara Făgăraşului, cineva încă mai învaţă sa ţeasă trăistuţe pentru drumul în veşnicie, spre lumină.
